[Introducere: Mi-am propus să ajung prin toate județele țării.
Caracalul, cu ale sale 7 minuni, a fost ales să reprezinte județul Olt în detrimentul Slatinei și Scorniceștiului.]
Extrem de plăcut surprins de ce are de oferit Craiova, dar și dezamăgit că deși m-am plimbat până aproape de miezul nopții prin Centrul Vechi și pustiul Parc Romanescu nu am putut face niciun live cu vreo luptă cu săbii nija dintre niște clanuri celebre de care n-am auzit, am plecat spre Caracal, celebrul orașul din județul următor, locul „unde s-a răsturnat căruța cu ploști„.
Știam că dintre cele 7 minuni celebre și de necontestat din Caracal (
1. Macaraua blocată între blocuri;
2. Cimitirul de pe Strada Reînvierii;
3. Incendiul de la sediul Pompierilor;
4. Furtul porții de la Secția de Poliție;
5. Închisoarea de pe Strada Libertății;
6. Brutăria de pe strada Foamei;
7. Singura școală din Caracal are numărul 2
) doar una avea legătură cu realitatea.
Cât despre cea de-a 8-a minune, ceasul din gară cu cifra romană IV scrisă IIII, cam greu să o iau în considerare știind că mai există și altele [nenorocoase precum acesta] la noi în țară și în străinătate, dar a fost primul prilej de a-mi face un selfie în Caracal. Bineînțeles cu ochii-n IV să nu mă zărească vreun caracalean supărat că „iar un alt nătărău venit în vizită se crede deștept fiindcă știe că cifra patru roman nu se scrie IIII” și care să mă ia la bătaie presupunând că voi folosi fotografia pentru a mai arunca încă un strat de noroi peste deja feștelita imagine a Caracalului.
Am ales primul șofer de taxi din coada din fața gării, un tip probabil de peste 60 de ani, dar foarte mulți de 40 nu arată așa de tânăr ca el. Pe vremuri și în alte condiții cea dintâi opțiune ar fi fost cel mai tânăr din listă, pe principiul că ar fi fost cel mai puțin versat în științele ascunse ale meseriei, dar acum altele sunt timpurile, poate că cel mai vârstnic are mai multe de spus. I-am zis că merg la Judecătoria Caracal, în spatele ei aflându-se fosta celebră închisoare de pe fosta stradă a Libertății.
N-a prea părut prea fericit când și-a dat seama de intențiile mele:
– Să știți că ceea ce se spune despre Caracal nu este adevărat! Povestea cu macaraua este reală, doar că s-a întâmplat în Timișoara, eram șofer de tir pe vremea comunismului și am trecut pe-acolo să văd cum o scoteau dintre blocuri.
– Sigur că m-am documentat înainte de a veni, singura minune din Caracal care are legătură cu realitatea este închisoarea de pe Strada Libertății, actuala Stradă Iancu Jianu. Din câte știu este în spatele judecătoriei, dar nu se poate intra. Facem o poză în fața clădirii care a fost luată drept model arhitectural pentru vila sa de un celebru interlop condamnat acolo și ne întoarcem.
– Știu unde e locul, mergem pe o strada din spate și o vedem de acolo.
Am ajuns, am făcut fotografii ale clădirii pe care șoferul mi-a indicat-o drept loc al vechii clădiri a închisorii din Caracal, apoi el și-a băgat nasul printr-o fereastră să vadă dacă are ceva ce să-mi arate din interior.
– Are gratii, zic eu, dar și dac-ar fi locuită tot gratii ar avea.
Și în timp ce mă pregăteam să-mi bag și eu nasul cu telefonul pornit să fotografiez interiorul auzim un urlet care în limba moldovenească probabil s-ar traduce:
– Uăi, ci faciți aiciea?
Casa era locuită, dar cum n-a ieșit nimeni cu intenții neprietenoase, am mai tras niște poze, iar apoi șoferul s-a urcat pe un gard al unei case private pentru a studia dacă de acolo s-ar putea face o fotografie a clădirii vechi mai din interior, în timp ce era lătrat de zor de azoreii acesteia.
Revenit în gară, văzând cum nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să mă privească atent, am mai făcut niște selfie-uri cu ceasul cu cifra IIII iar pe ascuns, iar la un moment dat am auzit un trecător rostind:
– Aaaa, cifra IIII, cifra IIII…
Înainte de a-i vedea chipul zâmbind prietenos am încremenit imediat, simțind cum la Caracal a stat timpul în loc.
